Articol de Raula Huţanu, studentă în anul III la specializarea Jurnalism

În perioada comunismului, filmul de amator era nevoit să adere la canonul “minimalismul”. Trebuia să spui multe prin imagini, cu puține cuvinte sau deloc! Ba mai mult, ideile propagandiste bântuiau pretutindeni și totul era controlat de securitate sau de sindicate. După 27 de ani de la Revoluție, o rază de lumină a pătruns în această obscuritate și am reușit și noi să pășim în această cameră. Camera Obscura a lui Gheorghe Preda!

Nu întâmplător,  premiera documentarului  a avut loc la Timișoara! Întâmplător, cel mai important cineclub din perioada comunistă s-a numit CFR Timișoara. Desigur, fenomenul a fost răspândit în întreaga țară unde era deja o comunitate întreagă de cineclubiști. Astfel, 35 de oameni din 9 orașe diferite au fost luați cu drag sub asalt pentru a filma acest documentar. Oameni simpli, artiști, respectiv scriitori, actori sau chiar pictori au reușit să scoată în valoare această comoară cineclubistă prin care au nuanțat ideea de pasiune prin ceea ce fac.

Camera Obscura nu este genul de documentar anost, ci cuprinde o serie de mărturii de la foști cineclubiști simpatici și filme de scurtmetraj care nu sunt departe de filmele adevărate de artă. Pentru Gheorghe Preda filmul acesta este o arheologie sentimentală placută. Membrii cineclubiști nu au privit niciodată ideea de a face filme din câștig sau pentru a le vedea o gamă largă de public. Pur și simplu era ca un fel de hrană pentru suflet. Trebuia să faci un film pe linie,  pe 8 sau 16 milimetri pe film și să ai două bobine, adică 5-6 minute de film.

Toată atmosfera de club era mai mult de atât. Cineclubiștii se adunau seară de seară, faceau revelioane, sau chiar și logodne la club. Aveau libertatea să facă ce vor în această comunitate și purtau cu atitudine acest drept. Amatorismul era apreciat la momentul respectiv mai mult decât profesionalismul datorită oamenilor interesați care căutau lucruri autentice. Au fost concepute filme de avangardă din motive diferite.

Lipsa de libertate pentru artiști era cruntă, dreptul la exprimare era cenzurat. Era absurd să ai mână liberă, să faci ce vrei tu, din cauza politicii. Sursele de inspirație erau mărețe, de la Polanski, Bergman, Tarkovski  până la Fellini. Cu o nonșalanță cuprinzătoare,  tovarășii iubitori de filme își cumpărau VHS-uri, în loc de mașină mică.

Câțiva membri remarcabili care au avut o muncă desăvârșită în cadrul cinecluburilor din țară au fost: Iosif Costinaș, Onuț Danciu, Lucian Ionică, Nicolae Mandea, Silviu Vasilache, Victor Colonelu, Emilian Urse, Emil Mateiaș. Legenda spune că filmele din perioada comunistă aveau mesaje subliminale și erau înțelese de cine trebuia să le înțeleagă. Trebuia să faci opere de artă pentru a reuși să îți expui filmul, sau trebuia să faci filme cu tentă patriotică socială, adică să  exprimi un adevăr parțial.

Documentarul cuprinde și o serie de filme precum  Dandanaua, Nuca și aluna sau Un dulap și trei oameni. Toată munca nu era făcută în zadar. Cineclubiștii talentați erau bineveniți la festivalurile de film pentru amatori, iar cea mai mare fericire a lor era că aveau ocazia să participe. Filmele au fost făcute din mândrie, de drag și din concurența cu cinealiștii adevărați cu cei din provincie.

Finalul documentarului este încheiat destul de brutal. Imaginile de la revoluție aduc un omagiu pentru cei care au luptat acum 27 de ani pentru o patrie mai bună. După căderea regimului comunist, instrumentele din cinecluburi au fost aruncate și multe s-au pierdut. Din dragostea pentru filme, cu sufletele încă tinere și cu gândul la a realiza filme, foștii cineclubiști încă mai speră să readucă la viață ce au reușit cândva. Cum zicea un artist: ”Oamenii ori vor arunca aceste vechituri valoroase, ori vor face muzeu din ele!”