Articol scris de Gabriela Halmi, studentă în anul III la specializarea Jurnalism

O tânără alcoolică, divorțată. Un pătrat amoros. O crimă și un fir narativ enigmatic. Cam așa am putea descrie în cateva cuvinte pelicula turnată dupa cartea lui Paula Hawkins, Fata din tren. Un thiriller psihologic, în unele momente nu foarte verosimil, cu accent pe psihologia feminină, în care povestea decurge după așa-numita tehnică flash-back.

Filmul în regia lui Tate Taylor, reușește să îți mențină atenția captată, nu atât prin jocul actorilor, cât prin ,,puzzle-ul” ce trebuie să îl construiești piesă cu piesă pentru descoperirea criminalului. De fapt, ajungi să fii un fel de Shelock Holmes, undeva în afara decorului. Ținut mereu în suspans și aflat într-un mister continuu, ajungi uneori să faci presupoziții care se dovedeşte ulterior că nu corespund cu ceea ce s-a întamplat cu adevărat. Acuzi persoane nepotrivite, îți construiești în minte crima și dintr-o dată apare o scenă ce îți distruge tot lanțul aparent logic pe care l-ai creat și o iei de la capăt.

În rolul personajului care dă titlul filmului Fata din tren, Emily Blunt, câştigătoare în 2007 a unui Glob de Aur, își demostrează din nou talentul actoricesc. Pe lângă rolurile interpretate uneori stângaci de catre ceilalți colegii de platou, ea reușeste să se transpună în pielea personajului principal Rachel Watson aproape perfect.

Povestea filmului o surprinde pe Rachel, aflată într-o fază a vieții nu tocmai roz. Încă de la prima ei replică, parcă  ne trimite către intriga întregii acțiuni: ,,Șoțul meu obișnuia să-mi spună că am o imaginație bogată”. Replica e rostită în mintea lui Rachel, în timpul unei călătorii cu trenul în care o vedem privind pe fereastră către casele din suburbiile new-yorkeze pe lângă care trece în fiecare zi. Imaginaţia bogată e cea care o face să privească, poate mai insistent decât ar trebui, şi să ajungă să intre în viaţa unui cuplu zărit pe fereastra vagonului. Ba chiar să se implice direct într-o poveste finalizată cu o beregată tăiată de un tirbuşon. Da, aţi citit bine. Dacă v-aţi gândit  că acest instrument poate fi folosit doar pentru a deschide o sticlă de vin, ei bine, finalul (ușor neverosimil) ne demonstrează că un tirbuşon poate fi o veritabilă armă albă.

“Astăzi, stau în alt vagon și mă uit în față. Orice este posibil”, cam așa sună replica de final a lui Rachel. Dacă la început urmărea realitatea zugrăvită în culori sumbre, în deznodământ vedem o altfel de Rachel. De data aceasta mult mai puternică, privește încrezătoare în viitor, lăsând în urmă trecutul încărcat de traume și decepții.