Acasa · Contact · Admitere · Finalizarea studiilor

Proiecţie film: „Lumea e a mea”

Articol de Dragana Harabagiu, studentă în anul II la Masteratul de Mass-media şi relaţii publice

Adolescenţa… Perioada în care fiecare consideră că poate muta munţii din loc. Perioada în care începem să simţim, pentru prima oară, fiorii dragostei ― aşa cum ne-a arătat regizorul Nicolae Corjos în filmul „Liceenii” (1986). De atunci şi până acum au trecut 29 de ani, ani în care multe s-au schimbat. Astăzi, când tehnologia evoluează continuu, când lista priorităţilor se află într-o perpetuă schimbare, un alt Nicolae ― Nicolae Constantin Tănase, regizorul filmului „Lumea e a mea” ― abordează tema adolescenţei şi demonstrează (prin intermediul filmului sus-amintit) că aceasta e perioada în care, dincolo de răzvrătire, visăm la fel şi fel de cai verzi pe pereţi, cum ar fi : să devenim cei mai faimoşi, cei mai urmăriţi pe reţeaua de socializare Facebook, să deţinem cel mai scump telefon mobil ― iphone 6 dacă se poate ―, să conducem doar maşini puternice (BMW, Mercedes-Benz) şi bani. Da ! Mulţi bani. Asta pentru ca nu cumva mall-urile, nicidecum şcoala, să ne treacă la rubrica : absenţi nemotivaţi.

„Lumea e a mea”- a cărui premieră timişoreană a avut loc luni, 2 noiembrie, la Sala Capitol – este un film pe care părinţii, în special părinţii de adolescenţi, ar trebui să-l vadă şi să-l analizeze cu atenţie. De ce ? Pentru ca nu cumva, mâine, din cauza lipsei de comunicare, din cauza certurilor bazate pe neajunsuri sau, pur şi simplu, din cauza imaturităţii, copiii lor să devină nişte străini, străini care vor căuta înţelegerea, dragostea în cu totul şi cu totul alt loc, mai puţin în sânul familiei. Un risc enorm. Un risc pe care niciun părinte nu ar trebui să-l neglijeze.

În „Lumea e a mea”, expoziţiunea ne-o aduce în prim plan pe Larisa Fugaru (personaj interpretat de Ana Maria Guran), o adolescentă de 16 ani, care ― în timp ce priveşte orăşelul de la malul mării (locul natal) — încearcă să înţeleagă motivul pentru care a ajuns să treacă printr-o serie de evenimente neplăcute (la vârsta pe care o are) şi să facă fel şi fel de compromisuri pentru a răzbi în viaţă. Iar odată declanşată memoria afectivă, flashback-urile nu întârzie să apară.

De la început se poate observa că între Larisa, care stă cu orele în faţa oglinzii înainte de a pleca la şcoală, şi mama ei, care încercă să vândă (telefonic) nişte haine pentru a face rost de bani, nu există numitor comun: nu există respect, nu există comunicare. Iniţiativa maturului de a prelua frâiele şi de a rezolva situaţia tensionată se loveşte de zidul neajunsurilor materiale, de cel al preocupărilor gospodăreşti şi uită să mai treacă pe la „un control RMN”.

Indiferenţa părinţilor o determină pe Larisa să caute acel ceva (pe care nu-l găseşte acasă) în oricare alt loc. Normal. Dacă poarta propriei locuinţe i-a fost închisă, la care altă poartă ar putea să bată dacă nu la cea a inimii? Tânăra se îndrăgosteşte de Florin, un băiat care, pe lângă faptul că e mai mare decât ea, are deja o iubită, însă adolescentei pare să nu-i pese de acest aspect. Ea simte nevoia să se agaţe de cineva care să-i ţină loc şi de mamă, şi de tată, şi de amic, şi de iubit. Or, acest lucru nu scapă fără consecinţe. Prietena lui Florin, neagră de gelozie, se încaieră cu Larisa — pe holul liceului la care studiază — şi, mai mult decât atât, reuşeşte să o facă de râs în faţa tuturor. Căzută la pământ, făcând slalom printre zgomotele mulţimii, mintea tinerei rulează o imagine în care ea se scufundă.

Întoarsă acasă, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns ruşinea pe care a trăit-o la şcoală, Larisa e agresată fizic de tatăl ei care, lucrând în cadrul poliţiei, a aflat de isprava fetei (idila nesănătoasă cu Florin). În urma acestui eveniment care a umplut paharul, domnişoara Fugaru, după cum îi spune şi numele, pleacă de acasă cu tot cu banii agonisiţi de mama ei şi cu lanţul de aur al bunicii care zăcea la pat.

Prima persoană pe care o caută — în speranţa găsirii unui adăpost — este Florin. Numai că acesta nu voia altceva decât să profite de situaţia în care se afla şi de inocenţa ei. Din nou, mintea fetei îi joacă feste. Din nou are impresia că se îneacă. Şi începe să decadă pe zi ce trece. Nu mai merge la şcoală, şi, (uşor, uşor) îşi pierde singurele prietene pe care le avea: Olimpia (Ana Vatamanu) şi Aurora (Oana Rusu). Nici măcar lucrurile scumpe, achiziţionate din banii furaţi de acasă, nu mai par să-i aducă mulţumirea, liniştea sufletească.

Viaţa zbuciumată pe care tânăra de 16 ani o duce, consumul de droguri, dar şi cel de alcool sunt cele care o împing la capătul prăpastiei, la exasperare, aproape, la nebunie. Fără să fie conştientă de ceea ce se întâmplă în jurul ei, fata este abuzată sexual de un tânăr care făcea parte din cercul de prieteni al lui Florin.

Finalul filmului o surprinde pe Larisa (la fel ca în incipit), debusolată psihic, cu privirea aţintită la orăşelul pe care marea tinde să-l inunde uşor, uşor, dar cu următoarele cuvinte în gând: „Vreau să mă trezesc şi nu pot. Orice aş face, nu mă trezesc… Nu contează că o să mă înec. O să fiu bine. O să fiu bine orice ar fi pe lume!”.

„Lumea e a mea” în regia lui Nicolae Constantin Tănase este un proiect independent, un proiect care a început acum şapte ani şi care, în ciuda bugetului redus (150.000 euro), a reuşit să cunoască lumina zilei şi să câştige Premiul de debut în Zilele Filmului Românesc (premieră mondială la TIFF 2015).